Acrocephalus scirpaceus
Lăcarul de stuf este vocea omniprezentă a Deltei Dunării pe timpul verii. Deși are un aspect modest, este un maestru al echilibrului, trăindu-și întreaga viață printre trestiile verticale. Este, de asemenea, specia-gazdă preferată a cucului în Delta Dunării, fiind adesea văzut hrănind un pui de cuc mult mai mare decât el însuși.
Este o pasăre mică, cu un penaj maro-cafeniu uniform pe spate și albicios-crem pe abdomen. Nu are trăsături faciale evidente, ceea ce îl distinge de lăcarul de lac. Ciocul este lung și ascuțit, ideal pentru culesul insectelor dintre frunzele de stuf.
Este strict legat de stufărișurile care cresc direct în apă. În Deltă, ocupă suprafețe imense de-a lungul canalelor și pe marginile lacurilor. Sosește în aprilie și pleacă în septembrie către Africa sub-sahariană.
Se deplasează cu o agilitate uimitoare prin stuf, urcând și coborând pe tulpini ca un mic acrobat. Cântecul său este un bârâit ritmic, repetitiv, care poate fi auzit zi și noapte. Se hrănește cu insecte acvatice, muște și păianjeni.
Cuibul este o capodoperă de inginerie: o cupă adâncă împletită în jurul a 3–4 tulpini de stuf, suspendată deasupra apei. Puii părăsesc cuibul după 10–12 zile.
Este clasificat ca „Neamenințat". Delta Dunării adăpostește probabil una dintre cele mai mari populații de lăcar de stuf din Europa. Amenințarea principală o reprezintă tăierea sau arderea stufărișurilor în perioada de cuibărit.