Dendrocopos major
Ciocănitoarea pestriță mare este cea mai răspândită și cunoscută ciocănitoare din România. Adaptabilă și curajoasă, ea ocupă aproape orice habitat care oferă arbori, de la pădurile dese ale Deltei până în parcurile și grădinile satelor. Este "doctorul pădurii", curățând arborii de dăunători, dar și o pasăre oportunistă, fiind un vizitator frecvent al hrănitorilor în timpul iernii.
Penajul este un mozaic contrastant de alb și negru. Spatele negru are două pete mari albe pe „umeri", abdomenul este albicios cu zona de sub coadă roșu aprins. Masculul are o pată roșie pe ceafă, femela are creștetul complet negru, iar tinerii au tot creștetul roșu. Picioarele sunt zigodactile (două degete înainte, două înapoi), ideale pentru cățăratul pe trunchiuri verticale.
Prezentă peste tot în Delta Dunării unde există vegetație forestieră: zăvoaie de salcie, păduri de grind, perdele forestiere sau grădinile localnicilor. Este o specie sedentară care își apără teritoriul pe tot parcursul anului.
Vara se hrănește cu insecte și larve extrase de sub scoarță. Iarna trece la semințe și fructe. Are obiceiul „covalei": fixează nuci sau conuri de brad într-o crăpătură a scoarței pentru a le sparge mai ușor. Renumită pentru ciocănitul rapid în „tobe", folosit pentru comunicare în primăvară.
Scorbura este săpată în fiecare an, de obicei în arbori cu lemn mai moale sau parțial putrezit. Depune ouăle în mai. Puii sunt vocali și se aud de la distanță când părinții se apropie cu hrană. Scorburile abandonate sunt folosite ulterior de pițigoi, mușcari sau lilieci.
„Least Concern" (LC). Populația este stabilă. Este o specie benefică pentru întregul ecosistem, scorburile sale servind ca adăpost pentru numeroase alte specii. În Deltă, prezența sa este constantă și nu se confruntă cu amenințări majore.