Dendrocopos syriacus
Ciocănitoarea de grădini este "vărul" de la sat al ciocănitorii pestrițe mari. Specia a pătruns în România dinspre Balcani în secolul trecut și s-a adaptat perfect în satele și orașele noastre. În Delta Dunării, este ciocănitoarea pe care o vei vedea cel mai probabil în curțile oamenilor, în livezile de pomi fructiferi sau pe stâlpii de lemn din localități precum Chilia Veche sau Sfântu Gheorghe.
Seamănă cu ciocănitoarea pestriță mare, dar cu diferențe-cheie: dunga neagră a obrazului nu se unește cu ceafa — albul feței este continuu până la umăr. Roșul de sub coadă este mai deschis (roz-portocaliu). Masculul are pată roșie pe ceafă, femela nu.
Spre deosebire de ruda sa care preferă pădurea, ciocănitoarea siriană evită masivele forestiere compacte. Preferă peisajele deschise cu arbori dispersați: livezi, grădini, parcuri, aliniamente de drumuri. În Deltă, este strict legată de așezările umane și de zonele agricole cu pomi fructiferi.
Are o dietă mai „vegetariană" decât alte ciocănitori, consumând cantități mari de fructe, semințe și nuci. Este celebră pentru modul în care sparge sâmburii de cais sau migdale. Consumă și insecte, ajutând la curățarea pomilor fructiferi. Strigătul său este un „pic" mai moale decât al ciocănitorii pestrițe mari.
Scorbura este săpată de obicei la înălțimi mai mici, în arbori fructiferi sau sălcii. Sezonul de cuibărit începe în aprilie–mai. Ambii părinți îngrijesc puii. Este foarte fidelă locului, putând cuibări în același arbore sau aceeași grădină mulți ani la rând.
„Least Concern" (LC). În România, specia este în expansiune și beneficiază de activitățile umane (livezi, grădini). În Delta Dunării, reprezintă o prezență constantă și utilă pentru controlul dăunătorilor din micile exploatații pomicole ale localnicilor.